Despre stingerea organizata a incendiilor pe teritoriul al Romaniei exista dovezi inca din timpul Daciei romane, insa institutia pompierilor este atestata la mijlocul secolului al XVIII-lea prin „steagurile de foc” din Bucuresti si Iasi, organizatii bazate pe solidaritatea comunitatii in fata primejdiei focului. Conditiile concrete de la inceputul veacului urmator au determinat aparitia, la Bucuresti si Iasi, in 1845 si, respectiv, in 1835, a primelor unitati de pompieri militari, incadrate in armata permanenta, soldatii urmând instructia de infanterie in paralel cu cea pompieristica.
Istoria inceputurilor a consemnat participarea efectivelor de pompieri din Bucuresti la stingerea „Focului cel mare” din data de 23 martie 1847, eveniment sinistru care a distrus atunci peste 1800 de case si pravalii, precum si la Batalia din Dealul Spirii, care a avut loc la data de 13 septembrie 1848, moment de seama al revolutiei democratice din acel an. In memoria celor aproape o suta de ostasi pompieri care au cazut in lupta, in Bucuresti a fost inaltat „Monumentul Pompierilor”.
Ulterior, dupa modelul primelor doua unitati, in principalele orase ale României, s-au infiintat servicii de pompieri profesionisti cu accentuat caracter militar, subordonate primariilor. In anul 1874 s-au pus bazele Corpului Pompierilor Militari care cuprindea 15 unitati care aveau in dotare si baterii de artilerie. La razboiul din 1877 – 1878, pompierii – artileristi au participat cu forta a sase baterii in compunerea armatei române, atât pentru apararea teritoriului, cât si la luptele din sudul Dunarii, in Bulgaria de astazi, impotriva armatei otomane.
Contactele europene, mai ales cu Regimentul de pompieri din Paris, aderarea la primul organism international de profil, constituit in anul 1900, „Comitetul Tehnic International al Focului”, la care România este membru fondator, au impus inceperea reorganizarii pompierilor români, proces intrerupt de primul razboi mondial. Separarea de artilerie s-a produs la 2 august 1929, prin infiintarea Comandamentului Pompierilor, care facea parte din structurile armatei române, iar, sub aspect administrativ, depindea de Ministerul de Interne. Aceasta organizare a fost legiferata in anul 1936 când, pentru prima oara, se defineau misiunile pompierilor militari: „prevenirea si combaterea sinistrelor pe tot cuprinsul tarii”. Tot din acea perioada dateaza si investirea acestora cu atributii concrete in domeniul protectiei civile, cel de-al doilea razboi gasindu-i organizati, pâna la nivelul subunitatilor, ca formatiuni militare de pompieri – aparare pasiva.
Anii postbelici au conservat forma de organizare traditional militara a institutiei pompierilor, procesul de modernizare cuprinzând, deopotriva, planul conceptual si cel material, la nivelul realitatilor tehnico – economice.
In baza Ordonantei Guvernului nr. 88/2001 aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 363/2002, modificata si completata prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 25/2004, devenita Legea nr. 329/2004, a fost infiintat Inspectoratul General pentru Situatii de Urgenta, organizat ca structura unificata, realizata prin reorganizarea Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari si Comandamentului Protectiei Civile din cadrul Ministerului Administratiei si Internelor.
Intrarea României in UE si indeplinirea cerintelor legislative comunitare, au impus armonizarea actelor normative si reglementarilor tehnice interne cu legislatia europeana specifica, adoptandu-se Legea 307/2006 privind apararea impotriva incendiilor.