Metode calitative bazate pe liste de control a riscurilor

Posted by & filed under Securitate si sanatate in munca, Toate Categoriile.

O metoda promovata la nivel european este cel pe baza de check-list-uri.
Se foloseste o lista de control generala pentru identificarea pericolelor la locul de munca:

• daca considerati ca exista un pericol bifati „DA“,
• daca considerati ca nu exista nici un pericol bifati „NU“
• daca nu sunteti siguri ca exista vreun pericol: folositi o lista de control pe sectoare si activitati specifice (ex. activitate de birou, constructii, reparatii vehicule, prelucrarea alimentelor, prelucrarea lemnului, agricultura)

Pentru fiecare pericol identificat trebuie sa:

1. Inregistrati masurile de prevenire/de protectie utilizate pentru reducerea riscurilor generate de pericol
2. inregistrati rezultatele evaluarii riscurilor (de ex., mare/ inacceptabil)
3. inregistrati actiunile planificate pentru reducerea riscurilor

Cateva materiale folositoare in care puteti gasi check-list-uri gasiti la:

Instrument de evaluare a riscurilor elaborat de Agentia Europeana pentru Securitate si Sanatate in Munca: http://imm.protectiamuncii.ro/docs/RO_070312_RAT.pdf

Ghid de evaluare a riscurilor elaborat de Inspectia Muncii in parteneriat cu Agentia pentru Dezvoltare Economica si Integrare Europeana din Austria, proiectul Phare de infratire institutionala „Implementarea legislatiei armonizate in domeniul securitatii si sanatatii in munca in intreprinderile mici si mijlocii”:
http://www.inspectiamuncii.ro/ssmimm/linkuri/GhidDe%20EvaluareARiscului.pdf

Agentia europeana de securitate si sanatate in munca:
http://www.protectiamuncii.ro/ro/good_practice/evaluarea_riscurilor.shtml

Echipamentul individual de protectie (EIP)

Posted by & filed under Securitate si sanatate in munca, Toate Categoriile.

In vechea legislatie de securitate a muncii se facea distinctia intre echipamentul individual de protectie (EIP) acordat gratuit si echipamentul de lucru care se achita 50% de catre angajator si 50% de angajat. Din 2006 odata cu intrarea in vigoare a Legii securitatii si sanatatii in munca 319/2006, notiunea de echipament de lucru a disparut din legislatia de SSM (odata cu termeniul de protecia muncii, care a fost inlocuita cu notiunea de securitate si sanatate in munca sau SSM).

Conform prevederilor Legii securitatii si sanatatii in munca 319/2006:

Art. 13. – În vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, angajatorii au următoarele obligaţii:
s) să acorde obligatoriu echipament individual de protecţie nou, în cazul degradării sau al pierderii calităţilor de protecţie.

Toti angajatorii sunt obligati sa evalueze riscurile profesionale la locurile de munca. In urma acestei evaluari se stabilesc riscurile care nu pot fi evitate sau limitate suficient prin mijloacele tehnice de protectie colectivă ori prin masurile, metodele sau procedurile de organizare a muncii, iar atunci se decide daca este necesara dotarea cu EIP si tipul acestuia.

Actul legislativ care reglementeaza acordarea si utilizarea de EIP este Hotararea de Guvern nr. 1048/2006 privind cerintele minime de securitate si sanatate pentru utilizarea de catre lucratori a echipamentelor individuale de protectie la locul de munca.

Art. 3. – (1) În sensul prezentei hotărâri, prin echipament individual de protecţie se înţelege orice echipament destinat să fie purtat sau ţinut de lucrător pentru
a-l proteja împotriva unuia ori mai multor riscuri care ar putea să îi pună în pericol securitatea şi sănătatea la locul de muncă, precum şi orice element suplimentar
sau accesoriu proiectat în acest scop.
(2) Sunt excluse din definiţia cuprinsă la alin. (1):
a) îmbrăcămintea de lucru şi uniformele obişnuite care nu sunt proiectate în mod special pentru a proteja securitatea şi sănătatea lucrătorului;
b) echipamentul folosit de serviciile de urgenţă şi salvare;
c) echipamentul individual de protecţie purtat sau folosit de armată, poliţie ori de alte instituţii de ordine publică;
d) echipamentul individual de protecţie pentru mijloace de transport rutier;
e) echipamentul sportiv;
f) echipamentul de autoapărare sau de descurajare;
g) dispozitivele portabile pentru detectarea şi semnalizarea riscurilor şi factorilor nocivi.

Art. 10. – (1) Echipamentul individual de protecţie se distribuie gratuit de angajator, care asigură buna sa funcţionare şi o stare de igienă satisfăcătoare prin intermediul întreţinerii, reparării şi înlocuirilor necesare.
(2) Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei poate stabili dispoziţii pe baza cărora să se impună ca lucrătorul să contribuie la costul unui anumit echipament individual de protecţie, în situaţiile în care utilizarea echipamentului nu este exclusiv pentru locul de muncă.

Imbracamintea de lucru este orice articol de imbracaminte care este marcat cu initialele, logo-ul si/sau sloganul societatii, dar care nu are rolul de a proteja impotriva unui risc, de exemplu: bluze, tricouri, pantaloni, sepci etc.

Salopetele nu pot fi considerate imbracaminte de lucru deoarece unul din riscurile des intalnite unde exista organe de masini in miscare il constitue prinderea, antrenarea articolelor de vestimentatie de catre organele de masini in miscare care deasemenea necesita dotarea cu EIP adecvat, de exemplu exemplu salopeta tip combinezon. La fel si in cazul in care un lucrator isi desfasoara activitatea in aer liber, angajatorul este obligat sa ofere pe timpul sezonlui rece geci sau veste.

Cine efectueaza instruirea SSM a lucratorilor?

Posted by & filed under Securitate si sanatate in munca, Toate Categoriile.

 

Sanctiune: Potrivit art. 39 alin (4) din Legea nr. 319/2006 a securitatii si sanatatii in munca, cu completarile si modificarile ulterioare, nerespectarea dispozitiilor privind instruirea lucratorilor din punct de vedere SSM constituie contraventie si se sanctioneaza cu amenda de la 4.000 lei la 8.000 lei.

Potrivit dispoziiilor art. 77 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor din Legea 319/2006, aprobate prin HG 1425/2006, cu modificarile si completarile ulterioare, instruirea lucratorilor in domeniul securitatii si sanatatii in munca cuprinde 3 faze:
a) instruirea introductiv-generala;
b) instruirea la locul de munca;
c) instruirea periodica.

Hotararea de Guvern 1425 din 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii securitatii si sanatatii in munca nr. 319 din 2006:

Art. 85. – Instruirea introductiv-generala se face de catre:
a) angajatorul care si-a asumat atributiile din domeniul securitatii si sanatatii in munca; sau
b) lucratorul desemnat; sau
c) un lucrator al serviciului intern de prevenire si protectie; sau
d) serviciul extern de prevenire si protectie.

Art. 91. – (1) Instruirea la locul de munca se face de catre conducatorul direct al locului de munca, in grupe de maximum 20 de persoane.
Art. 96. – (1) Instruirea periodica se efectueaza de catre conducatorul locului de munca.
(2) Intervalul dintre doua instruiri periodice va fi stabilit prin instructiuni proprii, in functie de conditiile locului de munca si/sau postului de lucru, si nu va fi mai mare de 6 luni.
(3) Pentru personalul tehnico-administrativ intervalul dintre doua instruiri periodice va fi de cel mult 12 luni.
(4) Verificarea instruirii periodice se face de catre seful ierarhic al celui care efectueaza instruirea si prin sondaj de catre angajator/lucratorul desemnat/serviciul intern de prevenire si protectie/serviciile externe de prevenire si protectie, care vor semna fisele de instruire ale lucratorilor, confirmând astfel ca instruirea a fost facuta corespunzator.

Instruirea periodica se va efectua pe baza tematicilor intocmite de catre angajatorul care şi-a asumat atributiile din domeniul securitatii şi sanatatii in munca/lucratorul desemnat/serviciul intern de prevenire şi protectie/serviciul extern de prevenire şi protective şi aprobate de catre angajator, care vor fi pastrate la persoana care efectueaza instruirea si va contine in mod obligatoriu demonstratii practice. Intervalul dintre doua instruiri periodice nu va fi mai mare de 6 luni, iar pentru personalul tehnico-administrativ intervalul dintre doua instruiri periodice va fi de cel mult 12 luni.

Nu este stipulata durata instruirii periodice. Aceasta impreuna cu intervalul dintre doua instruiri si periodicitatea verificarii instruirii vor fi stabilite prin instructiuni proprii, in functie de conditiile locului de munca. Se precizeaza in schimb duratele instruiriilor introductiv-generale si la locul de munca care vor fi cel putin de cate 8 ore fiecare.

Hotararea de Guvern 1425 din 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii securitatii si sanatatii in munca nr. 319 din 2006
Art. 98. Instruirea periodica se face suplimentar celei programate in urmatoarele cazuri:

a) cand un lucrator a lipsit peste 30 de zile lucratoare;
b) cand au aparut modificari ale prevederilor de securitate si sanatate in munca privind activitati specifice ale locului de munca si/sau postului de lucru sau ale instructiunilor proprii, inclusiv datorita evolutiei riscurilor sau aparitiei de noi riscuri in unitate;
c) la reluarea activitatii dupa accident de munca;
d) la executarea unor lucrari speciale;
e) la introducerea unui echipament de munca sau a unor modificari ale echipamentului existent;
f) la modificarea tehnologiilor existente sau procedurilor de lucru;
g) la introducerea oricarei noi tehnologii sau a unor proceduri de lucru.

Durata instruirii suplimentare nu va fi mai mica de 8 ore si se stabileste tot prin instructiuni proprii.

Ce este evaluarea riscurilor profesionale?

Posted by & filed under Securitate si sanatate in munca, Toate Categoriile.

 

Sanctiune: Daca nu respectati obligatiile legale referitoare la evaluarea riscurilor pentru securitatea si sanatatea lucratorilor, raspundeti contraventional si puteti fi sanctionat(a) cu amenda de la 3.500 de lei la 7.000 de lei, conform art. 39 alin. (5) din Legea 319/2006.

Lucrarea care sta la baza activitati de prevenire a accidentelor de munca si imbolnavirilor profesionale la locurile de munca il constituie evaluarea riscurilor profesionale. Cu ajutorul evaluarii riscurilor se intocmeste Planul de prevenire de protectie, se stabileste echipamentul individual de protectie necesar fiecarui post de munca etc.

Evaluarea riscurilor se refera la procesul de evaluare a riscurilor pentru securitatea si sanatatea lucratorilor, cauzate de pericolele existente la locul de munca pe cele patru componente ale sistemului de munca: mijloace de productie, mediu de munca, sarcina de munca si executant.

Obligatiile angajatorului in conformitate cu prevederile Legii nr.319/2006 a securitatii si sanatatii in munca :

Art. 7. – (1) In cadrul responsabilitatilor sale, angajatorul are obligatia sa ia masurile necesare pentru:
(3) Angajatorul are obligatia sa implementeze masurile prevazute la alin. (1) si (2) pe baza urmatoarelor principii generale de prevenire:
b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;

(4) Fara a aduce atingere altor prevederi ale prezentei legi, tinand seama de natura activitatilor din intreprindere si/sau unitate, angajatorul are obligatia:
a) sa evalueze riscurile pentru securitatea si sanatatea lucratorilor, inclusiv la alegerea echipamentelor de munca, a substantelor sau preparatelor chimice utilizate si la amenajarea locurilor de munca;
b) ca, ulterior evaluarii prevazute la lit. a) si daca este necesar, masurile de prevenire, precum si metodele de lucru si de productie aplicate de catre angajator sa asigure imbunatatirea nivelului securitatii si al protectiei sanatatii lucratorilor si sa fie integrate in ansamblul activitatilor intreprinderii si/sau unitatii respective si la toate nivelurile ierarhice;

Art. 12. – (1) Angajatorul are urmatoarele obligatii:
a) sa realizeze si sa fie in posesia unei evaluari a riscurilor pentru securitatea si sanatatea in munca, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice;

Pentru a putea discuta despre evaluarea riscurilor profesionale trebuie mai intai sa aflam ce este un risc si care este diferenta intre un risc si un pericol.

Un pericol este orice poate cauza o vatamare. Pericolele pot afecta persoane, proprietati, procese; acestea pot determina accidente si îmbolnaviri, pierderi de productie, deteriorari aleechipamentelor etc.
Riscul profesional se refera la probabilitatea si gravitatea unei vatamari sau îmbolnaviri care apare ca rezultat al expunerii la un pericol.

Exemplu:

Pericol: Este logic ca un cutit folosit de un macelar are proprietatea de a dauna. Exista numeroase cazuri de lucratori care s-au taiat.
Risc: Presupunand ca un lucrator neinstruit si fara experienta (probabilitate) foloseste un cutit si ca acesta nu a primit echipament individual de protectie adecvat, cum ar fi manusi cu zale sau cu fibre anti-taiere (gravitate) etc., atunci probabilitatea, precum si gravitatea unei vatamari, respectiv accident de munca, sunt foarte ridicate.
Evaluarea riscului: Evaluarea riscului este procesul de estimare a celor doua elemente de baza, probabilitate si gravitate, mentionate mai sus. Daca lucratorul va fi instruit, cu siguranta va acorda mai multa atentie si aceasta va reduce probabilitatea unui accident de munca. Daca lucratorul va primi echipament individual de protectie, se va reduce gravitatea unui accident de munca. Ambele masuri vor reduce riscul, dar pericolul în sine va ramane.

Procedura de evaluare a riscurilor profesionale poate fi rezumata dupa cum urmeaza:

  • Identificarea pericolului
  • Eliminarea pericolului daca este rezonabil posibil
  • Analizarea pericolului daca acesta nu poate fi eliminat si evaluarea riscului
  • Luarea de masuri pentru a limita consecintele
  • Supravegherea riscurilor

Metode si instrumente de evaluare a riscurilor


Exista numeroase metode si instrumente de evaluare a riscurilor care sa ajute intreprinderile sa isi evalueze riscurile pentru securitatea si sanatatea angajatilor.

Ele pot fi clasificate in doua mari categorii: metode calitative bazate pe liste de control a riscurilor (check-list-uri) si metode cantitative, mai complexe, care permit stabilirea nivelului de risc pe post de lucru pe baza combinatiei intre gravitatea si frecventa consecintei maxime previzibile a actiunii factorului de risc asupra organismului uman (metoda elaboratǎ in cadrul I.N.C.D.P.M. Bucuresti foarte folosita in Romania).

Alegerea metodei de evaluare depinde de: tipul activitatii si al echipamentelor utilizate, numarul de lucratori implicati, conditiile de munca, caracteristicile particulare ale locului de munca si riscurile specifice.
 

Inceputurile Protectiei Muncii in Romania

Posted by & filed under Securitate si sanatate in munca, Toate Categoriile.

Inceputurile protectiei muncii in Romania au aparut la sfarsitul secolului XIX, evoluand in stransa legatura cu dezvoltarea industriala.

Primele referiri la gasim in Legea sanitara aprobata in 1874 care reglementa aspecte de sanatate in munca.

In 1894 putem spune ca a aparut primul act normativ in domeniul securitatii si sanatatii in munca, Regulamentul pentru industriile insalubre, care cuprinde dispozitii obligatorii privind munca femeilor si a tinerilor, prevenirea imbolnavirilor profesionale si a accidentelor de munca.

Intre anii 1920 si 1940, Serviciul de Igiena Industriala se ocupa de aplicarea masurilor de prevenirea a accidentelor de munca si a bolilor profesionale, acest organism functionand in cadrul Casei Centrale a Asigurarilor Sociale.
In 1949 a fost infiintat Consiliul pentru Protectia Muncii, din subordinea Ministerului Muncii si Prevederilor Sociale, organism care cuprindea reprezentanti ai Confederatiei Generale a Muncii, ai Consiliului de Stat al Planificarii, ai Ministerului Invatamantului si responsabili cu protectia muncii.

In 1965 a fost promulgata Legea nr.5/1965 cu privire la protectia muncii, act normativ foarte important la momentul respectiv, reusind prin efectele ei, sa se apropie de standardele europene in materie, sa contureze cadrul organizatoric si legislativ necesar derularii activitatii de productie in conditii de securitate si sanatate in munca.
In 1966 a fost organizat Comitetul de Stat pentru Protectia Muncii, organism independent al statului, organizat pe doua niveluri: central si teritorial.

Dupa 1989 s-au produs multe schimbari in viata economica si sociala a Romaniei, mai ales trecerea spre o economie de piata au impus modificarea structurii si continutului legislatiei privind securitatea si sanatatea in munca, datorita noilor probleme aparute: cresterea rapida a numarului de agenti economici, aparitia sectorului privat, cresterea somajului, intensificarea fenomenului de eludare a legilor, cresterea rolului partenerilor sociali.

Inca din anul 1990 s-au intreprins masuri pentru revizuirea reglementarilor din domeniul protectiei muncii pentru a crea un nou sistem legislativ al carui principiu fundamental sa fie armonizarea cu prevederile directivelor Uniunii Europene, cu cele ale conventiilor si recomandarilor Organizatiei Internationale a Muncii. Tot in anul 1990 a fost reproiectata structura organizatorica si functionala a institutiei protectiei muncii, aceasta fiind integrata in cadrul Ministerului Muncii si Protectiei Sociale.
Ca urmare a ratificarii, la 5.04.1993, a Acordului European, care instituia o asociere intre Romania si Uniunea Europeana in vederea acceptarii ulterioare a tarii noastre ca membru cu drepturi depline al U.E. s-a inceput un proces lung de armonizare a legislatiei nationale cu cea comunitara.

Prin transpunerea Directivei Cadru (89/391/CEE) in Legea nr.90/1996 a Protectiei Muncii, republicata, si in Normele Generale de Protectie a Muncii au fost preluate principiile prevenirii, precum si o serie de masuri care vizau imbunatatirea securitatii si sanatatii in munca. Legea 90/1996 si normele metodologice de aplicare a acesteia, au reglementat, pe o perioada de 10 ani, cadrul organizatoric al protectiei muncii si atributiile organismelor statului privind coordonarea si controlul acestei activitati.

Odata cu aderarea la Uniunea Europeana, Romania a fost nevoita sa transpuna prevederile directivelor europene din domeniul securitatii si sanatatii in munca, astfel la data de 1 octombrie 2006 a fost data Legea nr.319/2006 a securitatii si sanatatii in munca care abroga integral Legea nr. 90/1996, Normele metodologice de aplicare ale acestei legi, Normele Generale de Protectie a Muncii si normele specifice de securitate a muncii.

Odata cu promulgarea Legii nr.319/2006 a securitatii si sanatatii in munca termenul de „Protectia muncii” se inlocuieste cu notiunea de „Securitate si sanatate in munca„.

Inceputurile Prevenirii si Stingerii incendiilor in Romania

Posted by & filed under Situatii de urgenta, Toate Categoriile.

Despre stingerea organizata a incendiilor pe teritoriul al Romaniei exista dovezi inca din timpul Daciei romane, insa institutia pompierilor este atestata la mijlocul secolului al XVIII-lea prin „steagurile de foc” din Bucuresti si Iasi, organizatii bazate pe solidaritatea comunitatii in fata primejdiei focului. Conditiile concrete de la inceputul veacului urmator au determinat aparitia, la Bucuresti si Iasi, in 1845 si, respectiv, in 1835, a primelor unitati de pompieri militari, incadrate in armata permanenta, soldatii urmând instructia de infanterie in paralel cu cea pompieristica.

Istoria inceputurilor a consemnat participarea efectivelor de pompieri din Bucuresti la stingerea „Focului cel mare” din data de 23 martie 1847, eveniment sinistru care a distrus atunci peste 1800 de case si pravalii, precum si la Batalia din Dealul Spirii, care a avut loc la data de 13 septembrie 1848, moment de seama al revolutiei democratice din acel an. In memoria celor aproape o suta de ostasi pompieri care au cazut in lupta, in Bucuresti a fost inaltat „Monumentul Pompierilor”.

Ulterior, dupa modelul primelor doua unitati, in principalele orase ale României, s-au infiintat servicii de pompieri profesionisti cu accentuat caracter militar, subordonate primariilor. In anul 1874 s-au pus bazele Corpului Pompierilor Militari care cuprindea 15 unitati care aveau in dotare si baterii de artilerie. La razboiul din 1877 – 1878, pompierii – artileristi au participat cu forta a sase baterii in compunerea armatei române, atât pentru apararea teritoriului, cât si la luptele din sudul Dunarii, in Bulgaria de astazi, impotriva armatei otomane.

Contactele europene, mai ales cu Regimentul de pompieri din Paris, aderarea la primul organism international de profil, constituit in anul 1900, „Comitetul Tehnic International al Focului”, la care România este membru fondator, au impus inceperea reorganizarii pompierilor români, proces intrerupt de primul razboi mondial. Separarea de artilerie s-a produs la 2 august 1929, prin infiintarea Comandamentului Pompierilor, care facea parte din structurile armatei române, iar, sub aspect administrativ, depindea de Ministerul de Interne. Aceasta organizare a fost legiferata in anul 1936 când, pentru prima oara, se defineau misiunile pompierilor militari: „prevenirea si combaterea sinistrelor pe tot cuprinsul tarii”. Tot din acea perioada dateaza si investirea acestora cu atributii concrete in domeniul protectiei civile, cel de-al doilea razboi gasindu-i organizati, pâna la nivelul subunitatilor, ca formatiuni militare de pompieri – aparare pasiva.

Anii postbelici au conservat forma de organizare traditional militara a institutiei pompierilor, procesul de modernizare cuprinzând, deopotriva, planul conceptual si cel material, la nivelul realitatilor tehnico – economice.

In baza Ordonantei Guvernului nr. 88/2001 aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 363/2002, modificata si completata prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 25/2004, devenita Legea nr. 329/2004, a fost infiintat Inspectoratul General pentru Situatii de Urgenta, organizat ca structura unificata, realizata prin reorganizarea Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari si Comandamentului Protectiei Civile din cadrul Ministerului Administratiei si Internelor.

Intrarea României in UE si indeplinirea cerintelor legislative comunitare, au impus armonizarea actelor normative si reglementarilor tehnice interne cu legislatia europeana specifica, adoptandu-se Legea 307/2006 privind apararea impotriva incendiilor.

Masuri de protectie SSM a salariatilor, pe timp de canicula

Posted by & filed under Securitate si sanatate in munca, Toate Categoriile.

 

Sanctiune: Conform art. 10 din Ordonanta de urgenta nr. 99 din 29 iunie 2000, constituie contraventie si se sanctioneaza cu amenda de la 1500 lei la 2500 lei încalcarea prevederilor privind masurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme.

Se considera perioade cu temperaturi extreme atunci cand cel putin doua zile consecutiv temperaturile depasesc +37°C sau este umiditate foarte mare, conform Ordonantei de urgenta nr. 99 din 29 iunie 2000 privind masurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru protectia persoanelor încadrate în munca.

In aceste perioade angajatorul este obligat sa asigure ventilatia la locul de munca, sa reduca intensitatea si ritmul activitatilor fizice, sa furnizeze 2-4 litri de apa pentru fiecare persoana/schimb, sa asigure dusuri,echipament de protectie sau chiar sa esaloneze ziua de lucru în doua etape: pâna la ora 11:00 si dupa ora 17:00.

Ordonanta de urgenta nr. 99 din 29 iunie 2000 privind masurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru protectia persoanelor încadrate în munca.

Art. 4. – În perioadele cu temperaturi ridicate extreme, în sensul art. 1, angajatorii trebuie sa asigure urmatoarele masuri minimale:
A. Pentru ameliorarea conditiilor de munca:
a) reducerea intensitatii si ritmului activitatilor fizice;
b) asigurarea ventilatiei la locurile de munca;
c) alternarea efortului dinamic cu cel static;
d) alternarea perioadelor de lucru cu perioadele de repaus în locuri umbrite, cu curenti de aer.
B. Pentru mentinerea starii de sanatate a angajatilor:
a) asigurarea apei minerale adecvate, cate 2-4 litri/persoana/schimb;
b) asigurarea echipamentului individual de protectie;
c) asigurarea de dusuri.

Art. 6. – (1) Angajatorii care nu pot asigura conditiile prevazute la art. 4 si 5 vor lua, de comun acord cu reprezentantii sindicatelor sau cu reprezentantii alesi ai salariatilor, dupa caz, urmatoarele masuri:
a) reducerea duratei zilei de lucru;
b) esalonarea pe doua perioade a zilei de lucru: pana la ora 11,00 si dupa ora 17,00, în cazurile prevazute la art. 4;
c) întreruperea colectiva a lucrului cu asigurarea continuitatii activitatii în locurile în care aceasta nu poate fi întrerupta, potrivit prevederilor legale.
(2) Masurile prevazute la alin. (1) se vor stabili daca temperaturile extreme se mentin pe o perioada de cel putin doua zile consecutiv.
(3) Perioadele de reducere a duratei zilei de lucru, de esalonare a zilei de lucru sau de întrerupere colectiva a lucrului se vor stabili o data cu masurile prevazute la alin. (1).
(4) În unitatile finantate din fonduri bugetare sau extrabugetare masurile prevazute la alin. (1) vor fi stabilite, dupa caz, de ordonatorul de credite sau de conducatorul unitatii.

Art. 8. – Pentru prevenirea unor îmbolnaviri determinate de munca în conditii de temperaturi extreme se vor lua urmatoarele masuri:
a) asigurarea de catre angajator a examenului medical la angajare si a controlului medical periodic, urmarind depistarea precoce a contraindicatiilor pentru munca la temperaturi crescute sau scazute;
b) asigurarea primului ajutor si a transportului la cea mai apropiata unitate sanitara a persoanelor afectate;
c) trecerea, dupa posibilitati, în alte locuri de munca sau reducerea programului de munca pentru persoanele cu afectiuni, care au contraindicatii privind munca la temperaturi extreme.